De când m-am întors în țară am fost la foc automat.

Ca să ai un pic de context — Din 2021 și până în februarie 2023 am fost digital nomad.

Adică a călătorit sora taaa, și-a trăit viața prin Dubai, Elveția, mai și-un Singapore cand era prea frig in Cipru, hai și-n Japonia să vedem cireșii, ce să mai, vis. N-oi fi eu prăjitura tuturor, dar știu să fac chestiile să se întâmple.

Eh, și credeam că e viață grea să ai jetlag in Kuala Lumpur :))))

Așă că am zis că ma întorc acasă, să reiau antreprenoriatul, că AIA ESTE dragostea mea adevărată.

Zis și făcut.

În 23 februarie 2023, de ziua mea, mă luau fratimiu si fostămiu de la aeropuerto.

Am zis că stau 2-3 luni pe bară să mă liniștesc, dar cum mă iau damblalele dacă stau locului, nu s-a mai întâmplat aia cu liniștea, așa că am început să-mi reiau contactele.

Am luat un client. M-am angajat. Am mai luat 2 clienți. Am demisionat. Am mai luat 3 clienți. Am început să externalizez că eram cam plină. A mai venit o oportunitate mișto de business. Hai încă un client, hai că duce, hai că ai timp să și predai, bagă și un curs de sailing, începe o acreditare pe Coursera, înscrie-te la maratoane că vine primăvara, oh uite, ești invitată ca speaker — eh, și eu tot băgam, tot îndesam și îndestulam acolo, până la refuz, uitând că-s om.

Băi, sincer, eu uit că-s om. Sunt super selfless. Da, unii zic că nu e ok, dar eu așa mă simt cel mai bine, cel mai liberă.

Caz real a fost când era să dea un biciclist peste mine și i-am zis prietenului meu că “Vai ce speriat era săracu’ băiat că era să dea peste mine”, și al meu zice “Cred că mai important era că era să dea peste tine, nu că era speriat”

Romantic, știu.

Ideea e că aparent să fii selfless poate să facă rău. Uit chestia asta uneori. Des. Ce dracu’, o uit mai des decât îmi uit căștile acasă.

Eh, și cum Ema care le face pe toate singură și se enervează când primește ajutor de la Roxana și fuge de oameni când se apropie, era așa într-o vrie d-asta, ușor toxică, așa, ca un fluturaș însiropat în redbull și cafea. Un fluturaș care te sâcâie rău, dar nu poți să-i dai una că e drăguț. Păcat de aripile alea.

Este marți. Ca de obicei, mă trezesc pe la 6 și-mi zic că nu mă apuc de treabă până la 9 ca să pot să încep ziua cu calm.

Pe dracu.

M-am pus la laptop “5 minute”.

Când mi s-a spart prima oală în cap era deja 10:30, eu fiind tot în pijamale, primind reminder de la Google Calendar că am meeting la 11.

Trage repede ceva pe tine, cheamă uber, recapitulează ce voiai să vorbești cu Cătălina.

Una-am-zis, alta a ieșit. Marvelous!

Mă duc la M60, cer o cafea, continui să programez niște postări, termin, mă apuc de 3 ad-uri, chiar eram fericită că le termin la timp.

Sună telefonul.

– Ce-a fost cu mailul ăla de dimineață?

(… cri-cri-cri… Eu visam la bărci, aveam 35 de taburi deschise)

– Ce mail?

Eeeeeeeeei, dragii moșului, și aici s-a dilatat timpul. Aici am RE-înțeles ce zicea Einstein că timpul e relativ și se scurge diferit.

Între cuvintele alea pe care le lega, cu gentilețe, de altfel, bunul și dragul client, simțeam cum mi se scurge sângele din vene de oftică și rușine.

Toată munca aia pe care m-am chinuit atâtea luni s-o fac perfect și frumos și accelerat (îmi place rău viteza) s-au dus dracu.

Cât m-am spetit să construiesc un dragon falnic și mi-a ieșit un chuhuahua mic, obosit, ciufulit și care tremură.

Băăă, nu mai puteam de oftică!

Dar nu era despre mine aici.

M-a scuturat un pic întâmplarea, n-am să mint.

Mai ales că mă și agitasem rău cu o zi înainte cu colaboratoarea mea, la care țin, în felul meu fucked-up și fără sens că mă sperie apropierea și de aia și scriu, că mi-e mai ușor să transmit așa. (Roxana, te iubesc!)

În fine, ideea e că abia azi mi-am dat seama că-s pe autopilot de un an. Un autopilot beat, haotic și pe ciuperci.

Nu-s deloc mândră de mine și ce-mi pare cel mai rău e când muncesc așa mult și tot aiurea iese. 🙁

Eu chiar IUBESC cu toate celulele mele și moleculele mele ce fac. Nu pot să trăiesc fără să fac chestiile să se întâmple repede, și când văd că-mi ies prost, mă doare sufletul, efectiv… Se rupe ceva. E ca și cum mă cert cu cineva pe care iubesc.

Pentru că iubesc să fiu antreprenor. Iubesc să gestionez proiecte. Mă umple așa tare să văd finalitatea din proces.

Nu pot să zic că mă implic în munca mea.

EU SUNT munca mea.

Greșit sau nu, dar este identitatea mea, este cine sunt.

Și-mi place asta, îmi dă putere, îmi dă motivație zilnică.

Mă ridică din pat, oricât de grea știu că va fi ziua.

Așa că da, m-a durut această zi de marți.

Dar s-a săvârșit.

Miercuri, hai să te văd!